Dormeai atat de frumos incat multa vreme am crezut ca esti viu. Stateam zile si nopti la capul tau, citindu-ti din singura carte ce-mi mai ramasese, cea a putinului vietii mele. Niciodata nu m-am indoit c-ai sa te trezesti in cele din urma, inainte de un prea tarziu. Pana in clipa aceea, ah!, clipa aceea in care tu n-ai plans la sfarsitul povestii si-am inteles, intr-un final, ca esti de piatra. Sa nu fii trist de te vei trezi vreodata. Cartea aceasta n-o mai iau nu mine, nu mi-e de nici o trebuinta. Ti-o las aici, pe noptiera .
Nu stiu cum poti sa ma pui in situatii atat de ridicole. Am stat jos, am stat in cap sau intr-un picior, te-am calarit , te-am fugarit sau te-am chemat inapoi asa cum m-am priceput; mi-am pierdut coada, capul, cuvintele, inima dar niciodata timpul. Nu, este clar, tu esti timp castigat. Si totusi, fugaro, n-ai putea fi si tu, macar o data, in preajma mea, normala?
Intuitia feminina o indemna sa cerceteze indeaproape. Auzise niste zgomote indepartate, bufnituri si soapte nedeslusite. Cand colo, ce sa vezi! Eram noi, doua bule ratacite in masina timpului si muzica ce vorbea in locul meu:
Si cum sa nu-mi fi sarit in ochi? Erai cea mai fermecatoare dintre toate, desi, inaccesibila atingerilor mele, din ce in ce mai nerabdatoare de a trece de cele doua insotitoare ale tale care te pazeau cu strasnicie. Si tu, timida , te ascundeai, desi eu te simteam si te-am tot simtit cu mult dupa ce s-au stins luminile balului. Pentru ca stiam ca dincolo de toate stransorile corsetelor tale se afla un trup de femeie care freamata ca jarul nestins. Si, cand toata lumea va fi plecat acasa, vom ramane noi doi si vatraiul incins.
Pentru cei obisnuiti sa astepte, Pastele Cailor nu este chiar atat de departe. Dar cand postul dinaintea lui pare cateodata lung si chinuitor, mi te inchipui nechezand un "asa trebuie sa fie!" din Sahare indepartate si reci. In asemenea momente, ies afara si las vantul sa se joace in parul meu… iar glasul imi tremura intr-un "pana atunci, doar pana atunci".
Si sareai. Sareai si dimineata si seara, ba cateodata te apuca topaiala si prin tarziul unei amieze. Saltai, viperina mea, ca nimeni alta, in stanga si-n dreapta, cu viteza sangelui la vreme de juis, lasand in urma povesti cu asfaltini si suspine de creta colorata. Cand prindeam curaj, saream si eu in fata ta cu stangacia unui patratel prea drept pentru a nu fi sortit frangerii; unei frangeri bizare, caci, vai!, sareai intotdeauna peste mine. De la un timp, incepusem sa ma intreb ce caut eu, o biata elipsa, intr-un joc colturos? Abia intr-un tarziu am aflat ca nu vedeai culoarea rosie. Dar tu inca mai sari iar eu sper ca intr-un final sa capat culoarea potrivita. Nu stiu cum se termina povestea si mi-e frica sa aflu. Insa, tragand cu ochiul inspre sfarsitul acela, de se va ivi o ploaie care sa ma stearga definitiv, am sa sper ca esti tu, viperina mea…
cand binele alege sa-si arate adevarata fata inteleg de ce noi am ramas doua rele mai mici. Nu spun sa-l gandesti o zi intreaga, dar nici nu-l arunca fara sa-l sucesti putin. In rest, tac, tac, de-as vorbi s-ar sparge geamuri.
Voi, cei care afirmati ca fericirea nu exista, sunteti niste mincinosi! Ar trebui sa stiti ca fericirea nu se arata oricui si la orice ora. Ea se dezvaluie numai bautorilor profesionisti pe care fiecare pahar in plus ii apropie de incetosarea aceea atat de necesara intelegerii unei stereograme. Asculta-ma pe mine, atunci cand totul devine neclar iar confuzia pare a fi singurul lucru pe care-l mai pricepi, da-i bataie! Fericirea este chiar in fata ta.
Nu pot spune cate stii tu, cititorule, despre tristetea celor mai veseli. Dar eu vad adesea rostul nasului cel rotund si rosu ca un raspuns potrivit intrebarilor privirii mele si a celorlalti. Neprivindu-ne in ochi, lacrimile nu mai par diamantele lichide ale tristetii. Rol dupa rol, a mai trecut o lacrima, a mai trecut un an, a mai trecut o viata.
In fapt, acesta este destinul tuturor celor nascuti din barbat si din femeie.
